Ion Iliescu rămâne una dintre cele mai controversate personalități ale istoriei postdecembriste. Pentru unii, a fost arhitectul schimbării democratice, iar pentru alții, simbol al unei continuități nedorite cu vechiul regim.
Analiștii politici remarcă faptul că România a parcurs o tranziție distinctă față de alte state din Europa Centrală și de Est. Spre deosebire de Polonia sau Cehoslovacia, unde puterea a fost preluată de forțele anticomuniste, la București au preluat controlul foști membri ai aparatului comunist reconvertiți. Iliescu a combinat populismul de stânga cu retorica naționalistă, asigurându-și astfel un sprijin popular semnificativ.
Unul dintre momentele decisive ale erei Iliescu a fost Mineriada din iunie 1990, eveniment care a rămas o pată indelibilă pe parcursul său politic. Reacția puterii față de protestele studențești și apelul la mineri pentru „restabilirea ordinii” au marcat profund memoria colectivă.
Pe plan economic, perioada Iliescu a fost caracterizată de reforme ezitante și de apariția unui capitalism de „cumetrie”, care a permis nașterea primilor oligarhi postcomuniști. Acest proces a generat diviziuni profunde în societate, între „câștigătorii” și „pierzătorii” tranziției.
Totuși, mandatul său a avut și realizări importante. Sub conducerea sa, România și-a consolidat relațiile cu Occidentul și a inițiat procesul de aderare la NATO, obiectiv finalizat în ultima sa perioadă prezidențială.
Moartea lui Iliescu marchează simbolic încheierea unei epoci de tranziție. Dezbaterea asupra moștenirii sale politice continuă să dividă opinia publică, reflectând tensiunile unei societăți care încă se confruntă cu amintirile contradictorii ale primelor decenii postcomuniste.
