Ion Iliescu a ajuns la conducere în decembrie 1989 cu sprijinul unor factori puternici din cadrul Securității, Armatei și aparatului de partid. Acest lucru a marcat începutul unui acord neoficial prin care el a garantat protecție vechilor structuri, iar acestea, la rândul lor, i-au asigurat sprijin în caz de revolte. Acest pact a influențat profund evoluția țării, întârziind reformele și menținând România în urma altor state europene.
Obiectivul lui Iliescu nu a fost instaurarea unei democrații de tip occidental, ci implementarea unui model apropiat de glasnost-ul promovat de Gorbaciov în Uniunea Sovietică. El a rămas profund legat de ideologia comunistă, moștenită de la tatăl său, un activist cominternist care a trăit în URSS și a fost persecutat în perioada stalinistă. Această influență ideologică i-a limitat viziunea politică și i-a determinat opoziția față de pluralismul politic.
Evenimentele violente din perioada imediat următoare revoluției, precum și mineriadele, au avut un impact negativ major asupra imaginii României, izolând-o internațional. Deși a condus țara în perioada tranziției, Iliescu nu a fost un susținutor entuziast al reformelor, ci mai degrabă un pragmatic care a acționat din necesitate și pentru a-și menține poziția.
Popularitatea de care s-a bucurat în anii ’90 se explică parțial prin faptul că multe zone ale țării, mai puțin expuse la mișcările revoluționare, l-au văzut ca un factor de stabilitate și continuitate. Cu toate acestea, moștenirea sa politică rămâne profund controversată, iar impactul deciziilor sale continuă să fie subiect de dezbatere.
